În cu totul altă cheie decât piesele cele mai cunoscute în România ale lui Florian Zeller – Tatăl, Mama, Fiul – dar la fel de percutant, Adevărul pune în fața spectatorului o oglindă incomodă și un filtru care modifică, adesea în mod radical, percepția asupra semenilor și a faptelor – faptele noastre sau ale lor: minciuna.
În ce măsură adevărul și minciuna sunt plasate la capetele opuse ale realității și câte nuanțe de gri încap între ele este o temă care creează disconfort. Dar Zeller mizează pe înțelepciunea hohotului de râs. Pe tălmăcirea ludică.
Povestea este una despre care se vorbește și se tace, în părți nu întotdeauna egale, încă de la facerea lumii. În esență, este o poveste foarte simplă despre un infidel într-o lume de infideli, despre un mincinos într-o lume de mincinoși. Personajul principal, pe cât de afemeiat, pe atât de guraliv și de blufeur, este obsedat – culmea, am zice – de adevăr. Dar e cam ca în viață: obsesia lui e de suprafață, iar cuvântul îl interesează mult mai mult decât semnificația, decât rolul, decât utilizările lui.
Zeller ne propune să ne gândim la minciună ca la un instrument cu multiple întrebuințări. Cu mâna – cu replica, literal vorbind – acestui mincinos pe care toți cei din jur îl înșală, Zeller oferă publicului minciuna ca pe o jucărie. În felul ăsta, sedus de jocul de oglinzi, în siguranța sălii de teatru, fiecare spectator în parte va răspunde acestei povești spumoase așa cum îl îmboldește propriul sine.
Codruța Popov